„ De mic copil mi-a plăcut pictura. Cred că o am în sânge de când mama m-a făcut. La început desenam în noroi cu degetul, închipuindu-mi tot felul de monştri, balauri, sau doar un ghiocel. Mergeam la mare şi desenam pe nisipul bătut de valuri, apoi construiam castele care se ruinau la un val mai mare. Cu toate astea continuam să desenez peste tot, inclusiv pe pereţii camerei mele din apartamentul în care locuiam, astfel că aveam de tras multe pedepse de la părinţi din cauza asta. Mai apoi am descoperit culoarea şi am început să pictez. Mi-aduc aminte că eram remarcat de educatori la cămin, mai apoi de învăţători şi mai târziu de profesori, cât de frumoase erau desenele sau picturile mele, iar cineva chiar mi-a prezis că o să ajung un pictor mare.
Cu toate astea, lăsând la o parte proporţiile, combinaţiile savante de culori, şi toată teoria artei, m-am aplecat asupra picturii naive, de care m-am îndrăgostit, ca fiind cel mai aproape de mine. E greu să spun de ce fac artă pictură naivă....dar ce e sigur, este faptul că atât cât voi trăi, nu mă voi despărţi niciodată de această pasiune şi sunt sigur că mă va urmări tot timpul prin viaţă. Arta naivă este frumoasă, sinceră, onestă, fără prefăcătorii şi cred că cine iubeşte arta naivă, chiar dacă este doar privitor şi nu pictor, nu poate fi rău la suflet, ci este un om cu care ţi-e drag să stai de vorbă şi pe care nu-l poţi uita
